Adevărul despre Comunism
Omul se deosebeşte de celelalte fiinţe prin înţelegerea existenţei lui Dumnezeu.
Credinţa în Dumnezeu este coloana vertebrală a spiritului uman.
Existenţa credinţei face diferenţa de la specia biologică la actul de civlizaţie uman.
Fiind un bun spiritual de căpătâi, ea trebuie construită cu multă răspundere.
Fără credinţă existenţa umană este fragilă şi în permanent pericol de disoluţie.
Forma credinţei şi apropierea de Dumnezeu sunt date fundamentale ale substanţei individului uman.
Asumarea credinţei în Dumnezeu în faţa celorlalţi oameni este fundamentul convieţuirii sociale şi liantul cel mai de seamă care transformă viaţa indivizilor în civilizaţie umană.
Credinţa este o asumare individuală a divinităţii şi are ca efect formarea personalităţii fiecărui om. Ea este unică şi irepetabilă.
Religia este un corp de informaţii culturale şi sociale care construieşte canale de comunicare între oameni având la bază un număr de argumente morale şi de convieţuire socială. Religia uneşte oamenii într-o comunitate având valori morale şi culturale comune.
Reconversiunea credinţei în viaţa socială este temeiul moralei. Această reconversiune face posibilă funcţionarea omului ca fundament al societăţii.
Creştinismul şi asumarea existenţei lui Dumnezeu prin Mântuitorul nostru Isus Cristos este forma particulară prin care individul european înţelege divinitatea şi îşi construieşte drumul care îl apropie de Dumnezeu.
Biserica creştină în toate formele ei (catolică, ortodoxă, reformată ş.a.m.d) a apărut relativ târziu pe scara dezvoltării istorice şi a încercat un compromis între o formă de existenţă socială deja în funcţiune, şi ţelul individual al fiecărei vieţi umane care este apropierea de înţelegerea substanţei divine. Dat fiind dificultatea de reformare socială (reformulare a existenţei istorice, a structurilor politice şi sociale existente la data apariţei creştinsimului şi a celor care au urmat acestui punct istoric) biserica s-a concentrat asupra credinţei individuale încercând să o decupleze de viaţa socială a omului. Realizarea dezideratului social creştin a fost încercată sub forma vieţii monahale. Mănăstirile au fost sâmburele în care concepţia creştină se concretiza într-o formă de viaţă socială concretă şi ele au fost de fapt o formă de comunism subsumat organizării religioase pe tot parcursul istoric al evoluţiei creştinismului europrean.
Imperiul roman a reuşit să îşi asume creştinismul pentru a putea să subziste. Acest act a amânat cu un secol dispariţia imperiului în vest şi cu un mileniu în est. În acelaşi timp, acest compromis fundamental pe care biserica creştină l-a făcut atunci, a fost şi sâmburele discordiei care a dus mai târziu la fărâmiţarea acestei credinţe în atâtea ramuri. Biserica ca instituţie socială nu s-a putut abstrage de la principalele argumente ale existenţei sale: asumarea integrării politice într-o formă de organizare socială care se numeşte stat. Această realitate a plasat biserica într-un câmp de contradicţii pe care a reuşit uneori cu succes, alteori fără, să îl stăpânească. Important este că biserica creştină nu a renunţat nici o clipă la menirea sa principală, aceea de a deschide oamenilor calea către înţelegerea divinităţii şi a urmărilor pe care această înţelegere le are: acceptarea unor valori morale general valabile care face posibilă funcţionarea organizaţiilor sociale. Dacă această religie şi-ar urma destinul şi în sfera organizării sociale şi politice, conformă cu învăţătura Domnului nostru Isus Cristos, rezultatul ar fi un tip de societate cu valori de funcţionare foarte diferite de cea pe care o avem astăzi.
Nu este vorba despre o societate condusă de biserică, ci de un tip de civilizaţie care să se structureze pe valorile umane propăvăduite de Isus între oameni. Această societate ar avea la bază un alt tip de contract social între stat şi cetăţean, şi ar funcţiona după o ierarhie de valori morale şi sociale diferită de cea de azi.
Apariţia, existenţa şi semnificaţia vieţii Domnului Dumnezeu pe pământ în persoana lui Isus Cristos este piatra de temelie a civilizaţiei europene.
Înţelegerea acestei vieţi şi a sensurilor ei duce în mod necesar şi evident la Comunism. Ea este valabilă pentru toţii oamenii şi pentru toate societăţile care îşi asumă creştinismul ca fundament al existenţei lor. Comunismul este ţelul social firesc al civilizaţiei de tip european, tot aşa cum apropierea de substanţa divină este scopul fiecărui om în existenţa sa individuală.
Consider comunismul ca forma ideologică firească a unei civilizaţii umane având ca bază credinţa în Isus Hristos ca fiinţă în care Domnul Dumnezeu s-a pogorât pe pământ pentru a se arăta oamenilor şi a le deschide calea către Adevăr.
Atingerea Adevărului este Mântuirea omului şi spălarea lui de păcatele pe care Minciuna şi vieţuirea în mijlocul Minciunii le aşează peste el.
Încercarea de generalizare a comunismului ca orânduire socială cu metode politice violente, bazată pe lucrările lui Karl Marx şi ale discipolilor săi, a dus la apariţia dictaturii proletariatului. În mod eronat, ideea de comunism a fost subsumată acestei forme istorice prin care societatea europeană a încercat să îşi rezolve contradicţiile. Ideologia marxistă şi mai apoi cea a dictaturii proletariatului introdusă în practică de Lenin este o formă de înţelegere specială a ideii de comunism pornind de la ideologia iluministă. Prin repetate compromisuri şi devieri istorice ea a condus la apariţia unor forme sociale opuse, contrare ideii de comunism aşa cum poate fii ea urmată şi extrapolată din învăţătura creştină a Noului Testament.
Ţin să remarc că marea majoritate care critică, hulesc sau chiar demonizează comunismul nu l-au citit pe Marx şi mai ales, deşi au citit Noul Testament nu l-au înţeles sau au refuzat să înţeleagă urmările sociale şi politice pe care acest text le are asupra societăţii umane dacă este urmat în litera şi spiritul lui.
|
